COPIII ZANEI - POVESTI PENTRU COPII

Mi-a atras atentia si mi-a placut aceasta poveste

COPIII ZANEI

Candva, in vremuri indepartate, zanele locuiau pe pamant in buna pace cu oamenii.
Nimeni n-avea voie sa le calce pamanturile. Doar ele aveau dreptul sa iasa din imparatia lor si sa se plimbe nestingherite prin toate colturile lumii.
Era o lege nescrisa si sfanta ca zanele sa nu se indragosteasca de pamanteni.
Zanele aveau suflet bun, ajutandu-i intotdeauna pe cei nevoiasi.

Petrecandu-si foarte mult timp printre oameni, Zamfira, mezina zanelor, se indragosti de un tanar taran gospodar, pe nume Lisandru, care locuia langa imparatie. Se intalnea pe ascuns cu el, traind o poveste de dragoste neasemuit de frumoasa. Stia ca intr-o zi va fi nevoita sa-l paraseasca, asa cum stia ca daca zanele vor afla secretul ei, nu-i va fi deloc bine.

Zamfira nascu pe ascuns doi copii gemeni: o fetita si un baietel care semanau ca doua picaturi de apa, cuminti si de-o frumusete fara egal. Le puse numele Dragobete si Dragaica.
Cand celelalte zane aflara despre nelegiuirea Zamfirei, se facura foc de suparare.
Se adunara de indata la sfat. Trei zile si trei nopti vorbira, se certara si se sfatuira si tot nu reusira sa pice la pace.

- S-o iertam! zise o zana mai inimoasa. E prea tanara si nu si-a dat seama ca greseste!
- Ba bine ca nu! zise o alta cu inversunare. Daca a gresit, sa plateasca!
- Bine, bine, dar ce pedeapsa sa-i dam?

Se aflau in mare impas. Niciodata, in existenta lor de sute de ani, nu se intamplase ca o zana sa fie pedepsita. Oare ce pedeapsa sa-i fi dat ca sa fie invatatura de minte si pentru celelalte zane?

- Sa nu mai iasa niciodata din imparatie! zise una dintre ele.
- Sa o tinem inchisa 100 de ani in camera ei! se auzi o alta voce.

Dar niciuna dintre pedepse nu era indeajuns de dura, pentru ca celelalte zane sa nu cada in acelasi pacat.
Intr-un tarziu, toate privirile se indreptara catre cea mai batrana si inteleapta dintre zane, care pana atunci nu facuse decat sa stea sa asculte, fara sa scoata un cuvant.

- O sa-i luam copiii si o sa-i dam tatalui iar pe Zamfira o s-o inchidem pe veci in Padurea Intunecata!
O pedeapsa mai crunta nici ca se putea. In zadar protestara zanele mai miloase, incercand sa indulceasca pedeapsa Zamfirei. Toate o iubeau, dar stiau ca nu e loc de iertare.

- Macar sa-i lasam copiii! le ruga cu lacrimi in ochi, prietena cea mai buna a Zamfirei, stiind ca pe Zamfira n-o sa o doara atat surghiunul, cat despartirea de copii.
Dar nimeni n-o asculta. Nici macar rugamintile fierbinti pline de jale ale Zamfirei, care ar fi fost in stare sa renunte si la nemurire, nu le indublecara sa-i lase copiii.

O dusera in Padurea Intunecata, apoi lasara copiii intr-un cos, la usa casei lui Lisandru. Copiii venisera ca o binecuvantare si il mai facura pe Lisandru sa uite de dorul de Zamfira, nestiind ce se intamplase cu ea si nestiind unde sa o caute.

In zadar incerca Zamfira sa gaseasca o cale sa iasa din padure. Un zid nevazut ii taia intotdeauna calea. Isi facuse o coliba din crengi si frunze, in care se adapostea de vreme rea. In fiecare zi da ocol padurii, scrutand cu privirea ogoarele din jur, sperand ca intr-o buna zi o sa-si vada copiii. Zi si noapte ii striga neobosita.

In linistea noptii, taranii care locuiau in satele din apropierea padurii, auzeau bocetele si jalele Zamfirei. Niciodata nu fusesera mai speriati si teama ca un monstru isi facuse lacas in Padurea Intunecata, ii facea sa-si tina copiii si drumurile cat mai departe de aceasta.

Trecura anii iar Dragobete si Dragaica crescura. Erau nedespartiti si oriunde ar fi mers unul, nu se lasa dus fara celalalt.
Intr-o zi, tatal aduse in casa o femeie care sa-l ajute sa tina gospodaria. Copiii se bucurara, cautand in ea mama pe care nu o avusesera niciodata. Dar femeia, haina la suflet, incerca sa-l intoarca pe Lisandru impotriva copiilor, acuzandu-i pe nedrept de tot felul de rele. Vazand ca n-are sorti de izbanda ca sa scape de copii din casa, femeia ticlui un alt plan.

- Copii, tatal vostru mi-a cerut sa-i gatesc astazi o ciulama de hribi. Ia sa mergeti voi in padure si sa culegeti niscaiva hribi! le zise ea, intinzandu-le un sac.
- Mergem, mergem! strigara copiii bucurosi ca pot face ceva pentru tatal lor. Nu auzisera niciodata vorbindu-se despre Padurea Intunecata asa ca nu-i incerca nicio teama. Ba dimpotriva, curiozitatea ii mana si mai tare de la spate.
- Sa nu cumva sa va luati cu joaca si sa uitati sa veniti! Vedeti ca in adancul padurii e o poienita insorita, unde cresc o sumedenie de hribi mari, frumosi si suculenti. Acolo sa va duceti!

Ajunsera intr-un suflet la padure, chiuind a veselie. Patrunsera printre copaci, fara sa stea vreo clipa pe ganduri. Pe masura ce inaintau, se facea din ce in ce mai intuneric si incepea sa-i cuprinda nelinistea. Un tipat sinistru spinteca vazduhul, facandu-i sa se-nfioare de teama. Isi prinsera strans manutele si continuara sa se afunde in padure, sperand ca in curand vor vedea lumina din poienita.

Cand bezna le facu imposibila inaintarea, incercara sa se intoarca, dar era prea tarziu. Se ratacisera. Lianele le incolacisera picioarele si ii facusera prizonieri. Se asezara langa un copac, incercand sa-si slobozeasca picioarele. Mainile lor firave se luptau cu plantele taioase care le strapungea carnea, mirosul de sange cald starnind simturile fiarelor padurii. Frigul incepu sa le patrunda in oase.

- Ajutor! striga Dragobete, sperand ca cineva o sa-l auda si o sa vina sa-i salveze.

Nu mai stiau cat timp trecuse de cand se aflau acolo. Gatlejurile li se uscasera, tot strigand dupa ajutor. Fara sa-si dea seama, de frig, de oboseala, de frica fura cuprinsi de somn… un somn adanc si linistitor.

Se trezira intr-un tarziu, ingrijorati ca tatal n-o sa aiba ce manca la pranz din pricina lor, uitand ca erau prizonierii padurii. Cand se dezmeticira, strigara din nou dupa ajutor.

Urlete fioroase raspunsera chemarii copiilor. In intuneric incepura sa se aprinda luminite, din ce in ce mai aproape si mai multe, prevestitoare de rau. O tasnitura aduse un lup matahalos langa copii, care tipara de frica. Vazand fiara langa ei, ranjind si aratandu-si coltii uriasi si ascutiti in lumina obscura, se stransera puternic in brate, tremurand neajutorati si cautand sa capete curaj unul de la celalalt.

- Ajutor! strigara disperati copiii, cu o ultima speranta in suflet ca cineva ii va ajuta sa scape de gurile lihnite de foame ale lupilor.

Nimeni si nimic …

Lupii se strangeau in cerc in jurul copiilor, apropiindu-se din ce in ce mai mult de ei. Inimioarele lor nevinovate se facura mici cat un purice, stiind ca era mult prea tarziu ca cineva sa-i mai poata salva.
Se si vedeau sfasiati de coltii neiertatori ai animalelor, cand o voce ca de tunet facu animalele sa o ia la sanatoasa, schelalaind speriate ca de moarte.

Dintre copaci aparu o creatura minunata, raspandind lumina in jur. Parul lung si negru incadra o fata frumoasa si se rasfira in plete lungi peste vesmintele albe ale femeii.
Zamfira, pentru ca ea era salvatoarea, ii elibera pe copii din incalciturile plantelor si luandu-i de mana, pleca cu ei spre coliba.

- Cum va numiti, dragii mei si ce cautati aici? ii intreba ea, sorbindu-i din priviri, dupa ce le astampara setea si foamea.
Copiii vrajiti de frumusetea si vocea femeii abia daca o auzira.
-Eu sunt Dragaica si el e fratele meu Dragobete. Ii povestira despre tatal lor, despre satul in care locuiau si cum femeia din casa lor ii trimisese la cules de ciuperci.

Zamfira plangea de bucurie acum ca-si regasise copiii dar nu stia cum sa le spuna ca ea e mama lor.

- Iti multumim zana buna! Ii zisera copiii la unison. Acum plecam acasa. Tare ingrijorat trebuie sa fie tata!

Desi trecusera anii, Lisandru inca isi pastrase locul in inima Zamfirei. Aceasta simtea ca si el iubea copiii la fel de mult ca si ea si nu putea sa-i ia de langa el.

Merse cu copiii pana la marginea padurii si se opri. Ii imbratisa cu multa dragoste.
- Promiteti-mi ca o sa veniti ca sa ma vedeti in fiecare zi! ii ruga Zamfira cu durere in suflet.
Dar copiii simteau si ei legatura aceea puternica, ascunsa, care nu-I lasa sa se desprinda de langa Zamfira.
- Hai cu noi, zana buna! Tata o sa se bucure sa te cunoasca si o sa te rasplateasca pentru ca ne-ai salvat viata! ii zisera copiii cu priviri rugatoare.

Zamfira se lasa purtata de copii si fara sa-si dea seama se trezi dincolo de zidul nevazut. Pasmite copiii rupsesera vraja.
Ajunsera pe inserat in casa lui Lisandru, care se bucura sa-si revada copiii. Cand o vazu pe Zamfira, inima incepu sa-I bata puternic si fata i se lumina de bucurie.

Mare bucurie fu in sufletul copiilor cand aflara ca zana era mama lor.

Zamfira se casatori cu Lisandru si astfel renunta la nemurire.

Traira fericiti, alaturi de copiii lor, pana la adanci batraneti.

De-atunci, zanele nu se mai aratara oamenilor.

Dana Mihaela Ilinca, 22.06.2014